— Astăzi s-au dat banane!
— Da? am făcut eu distrat, fiindcă problema bananelor era lucrul care, în acel moment, mă interesa cel mai puţin.
— Galbene, mari şi fără pete!
— Înseamnă că la cină vom avea banane, nu? Glasul meu trăda o bucurie tihnită, în ciuda faptului că, a doua zi, mă aştepta o şedinţă furtunoasă, la catedră. Totuşi, ca să-i fac plăcere soţiei, am întrebat: Galbene şi fără pete?
— Da, galbene, fără pete, răspunse ea iritată. Numai că noi nu avem!
— Cum aşa?! am exclamat eu cu prefăcută mirare. Dar cine are?
— Toţi! ţipă şi mai iritată soţia. În afară, bineinţeles, de Măria-ta care pluteşti în sfere înalte şi nu cobori cu picioarele pe pămînt... Toată curtea are banane!
— Şi noi de ce nu avem? am continuat eu fără pic de curiozitate.
— Pentru că te crezi prea mare. Candidat în ştiinţe, ce să zic? Acum, dacă aruncă cineva o piatră, nimereşte într-un candidat! Piotr Petrovici nu se fandoseşte. Iar tu nici nu-l saluţi. Unui om atît de bun, să nu-i dai măcar bună ziua...
— Cine-i acest Piotr Petrovici? am întrebat, sincer interesat.
— Vrei să spui că nu-l cunoşti pe Piotr Petrovici?!
— Habar n-am. O fi vreun şef în comerţ?
— Şef în comerţ?! Mă faci să rîd. Chiar şi şefi din ăştia îşi scot pălăria în faţa lui Piotr Petrovici! Află că e încărcător-descărcător la magazinul de legume-fructe din colţ. Te invit să faci imediat cunoştinţă cu el! A promis că deseară descarcă ananas...
Eu, de cînd mă ştiu, nu recunosc, principial, decît două instanţe: pe rector şi pe nevastă-mea. Cu amîndoi, discuţia în contradictoriu poate avea consecinţe neplăcute. De aceea, zîmbind pe sub mustaţă, m-am îndreptat spre magazinul de legume-fructe. Pe acel Piotr Petrovici l-am recunoscut de îndată. Cu toate că era cald, purta o scurtă dintr-o blană necunoscută mie, poate chiar de rîs, iar pe cap, o caschetă albă, împodobită cu o ancoră de aur. Favoriţii încărunţiţi şi pîntecele proeminent (acoperit cu un tricou) întregeau înfăţişarea lui de bătrîn lup de mare. O gloată de indivizi îmbrăcaţi în halate albastre descărcau, din camioane, nişte lăzi cu etichete strălucitoare, după toate probabilităţile, pline cu ananas. Descărcătorul şef comanda, dirija munca acelor indivizi insignifianţi prin mişcări abia vizibile, cînd din sprîncene, cînd cu degetele-i groase. Pe unul din degele avea un inel mare de aur, bătut într-o strălucitoare piatră preţioasă, de asemenea necunoscută mie.
— Bună ziua, Piotr Petrovici! l-am salutat cu respect.
Descărcătorul-şef nu mă învrednici, însă, cu nici o privire.
— Ştiţi, eu locuiesc în curte cu dv., am reluat cu un glas care nu era al meu. Am venit pentru ananas. Se spune că...
— Pune mîna şi ajută! ordonă sec Piotr Petrovici şi, cu o mişcare iute, trase de undeva, de după nişte lăzi, un halat albastru, pe care mi-l aruncă. Primeşti 3 kg, peste rînd.
Peste un ceas, mîndru de isprava mea, strîngeam la piept două fructe de ananas, întîrziind prin curte, ca să mă vadă vecinii. Şoaptele pline de invidie n-au întîrziat:
— Ia te uită, şmecherul! A început să miroasă ca Petka. Vodcă, chefuri şi alte alea!
Soţia mă îmbrăţişă, mai să plîngă de bucurie.
— Slavă Domnului, acum sîntem şi noi în rînd cu lumea!
O săptămînă mai tîrziu, s-au adus roşii proaspete din Bulgaria. Muncind un ceas, am primit 5 kg, din cele mai frumoase. Apoi s-au copt merele din Crimeia. Cunoscuţii ne invidiau, iar cîţiva au încercat, fără interes, fireşte, să ne devină prieteni de-ai casei. Treptat, m-am specializat. Păi, nu? Decît să lîncezesc pe un scaun, în laborator, sau să mă plimb de colo-colo, printre studenţi, în sala de curs, fără să produc nimic, nu-i mai bine să descarc lăzi? Am şi slăbit, iar pe obrajii mei au apărut bujori (efectul merelor de aur din Crimeia).
Fapt este că, treptat, situaţia mea s-a simplificat. Cînd mi-e greu, mă ajut şi cu fiul meu, elev în clasa a 8-a. În schimb, a intervenit ceva deosebit. M-am profilat pe descărcatul vinului roşu „33" care se aduce în acest magazin, deşi ştiinţa n-a dovedit încă ce-i mai periculos pentru sănătate: vinul roşu „33" sau coniacul „Odesa", vechi de 15 ani?
Piotr Petrovici apreciază în mod deosebit felul în care îi înţeleg limbajul sprîncenelor şi al degetului înnobilat de piatra preţioasă. O singură nedumerire a avut şeful meu: aspectul exterior al intelectualului care am fost: bărbuţă, ochelari negri, pantofi de lac, totdeauna lustruiţi. A trebuit, deci, să-mi rad barba, să scot ochelarii şi să schimb pantofii, cu o pereche de bocanci.
— Vezi, tu, Motia (mă cheamă Matvei Ivanovici), spuse Piotr Petrovici, sorbind dintr-un păhărel de vin roşu, eşti tu savant, dar nu te poţi compara cu mine, ca nivel de viaţă... Ajuns la această constatare, şeful îşi descheie vesta de blană de rîs şi, îndreptînd spre mine degetul cu inelul de aur, continuă: De ce, mă? Pentru că, deşi eşti savant, eşti fraer! Nu simţi pulsul, pricepi? Eu, de pildă, mă orientez... Aduc, la modul concret, servicii oamenilor. Pe cînd tu? Spune-mi, cu ce te ocupi tu?
— Studiez microbii la microscop.
— Vezi, mă? rîse şeful, ridicînd demonstrativ degetul împodobit cu aur. Aici e aici! Tu îi studiezi, eu îi mănînc! Împreună cu ananasul, cu bananele, cu icrele roşii. Nu numai că îi mănînc, dar îi împart şi cu prietenii... De aia zic: Hai, Motia, să bem în sănătatea microbilor!
Şi am mai băut un păhărel, pentru o soartă mai bună a microbilor din întreaga lume.
După o vreme, figura şefului s-a posomorît. Nu mai făcea glume şi nu se mai deda la discuţii savante. Se îndrăgostise? Avea necazuri? Urma să vină vreo revizie? Nu. Altceva îl frămînta pe Piotr Petrovici. În timp ce descărcam castraveciori, m-a luat deoparte şi mi-a spus:
— Vai de mine, Motia!
— Ai păţit ceva? am tresărit eu, neliniştit.
— Înţelegi, am de toate...
— Ce ai? nu înţelesei eu.
— Am, zic, casă, vilă, maşină, femei... Despre mîncare, ce să mai vorbim?
— Ei, şi d-ta, Piotr Petrovici...
— Gata! răbufni şeful, cu năduf. Fie ce-o fi!
— Ce să fie? n-am priceput eu.
— Schimbăm locurile, Motia. Tu devii descărcător, iar eu... cum să spun... doctor în microbi!
— Doctor în ştiinţe, precizai eu. Însă nu văd cum...
— Asta rămîne în seama mea! rosti cu aprindere Piotr Petrovici. Dă-mi hîrţoagele tale de atestare, iar restul aranjez eu. Îmi las barbă, îmi pun ochelari negri, pantofi lăcuiţi am... Cît despre microscop, să n-ai grijă. Mi-am procurat unul japonez. Măreşte de 10000 de ori nenorociţii aceştia de microbi ai tăi. Dator n-am să-ţi rămîn!
Şi zicînd aceasta, Piotr Petrovici îşi scoase inelul de aur şi-l puse pe degetul meu.
— Asta-i tot, şefule?
— Mai am o rugăminte: să nu devii îngîmfat şi să mă laşi şi pe mine, din cînd în cînd, la descărcat lăzi. N-am să-ţi înşel aşteptările.
Petka s-a dovedit, într-adevăr, un bun descărcător. Ca să mai dea jos din osînză, căra cîte două lăzi odată. Şi nu cerea mai multe banane sau mere decît ceilalţi. Numai că mie nu-mi plăceau la el bărbuţa ascuţită, pantofii de lac şi ochelarii negri.
— De acord, Matvei Ivanovici, spuse Petunia.
L-am luat atunci pe după umeri pe fostul meu şef şi ne-am dus să bem un păhărel de vin roşu „33" şi să gustăm din „microbii" sosiţi cu ultimul transport...
Traducere de Leonte Silvestru
(Perpetuum comic ’82, pag. 200)
