De pildă, soţia mea se înfurie şi dă cu farfuria de pămînt, o face bucăţi, iar eu îmi înalţ privirea şi o întreb nedumerit:
— Ce înseamnă asta, dragă?
Imediat, soacră-mea, cu întreaga familie, începe să-mi explice că nervii sînt de vină şi mă roagă s-o înţeleg.
Nu de mult, un deputat a aruncat o vorbă urîtă în Parlament la adresa unui personaj foarte important. Acesta, simţindu-se insultat, a vrut să facă scandal, dar, în pauză, s-a explicat că deputatul nu şi-a dat seama ce spune, fiindcă, pur şi simplu, e bolnav de nervi.
Altădată, un cunoscut de-al meu îmi era dator cu nişte bani şi mi-a dat o chitanţă, dar cînd l-am rugat pentru a nu ştiu cîta oară să-mi înapoieze banii, mi-a smuls chitanţa din mînă şi a făcut-o bucăţi. Mai tîrziu mi-a spus că nu şi-a dat seama ce face, întrucît l-au lăsat nervii...
Mi-a plăcut mult această boală, aşa că, în cele din urmă, am dat şi eu în ea. Nu mi-am mai plătit datoriile, iar creditorilor, întrebîndu-mă ce se întîmplă, le-am răspuns că nu-s eu vinovat, ci nervii. L-am dat afară pe proprietar cînd a venit după chirie, iar la judecată am dat, fireşte, vina pe nefericita mea nervozitate.
Într-o zi am fost cuprins, însă, de frica la gîndul că, foarte curînd, starea mea se va înrăutăţi şi boala mă va cuprinde cu totul. De aceea m-am gîndit că cel mai înţelept ar fi să mă lecuiesc la timp.
— Ce simţi cînd eşti enervat? m-a întrebat medicul.
— Cum să vă spun? Pe la 22—23 ale lunii sînt posomorît. Simt, aşa, o nemulţumire cînd văd intrînd portărelul pe uşă. Apoi, în timp ce el îşi face datoria, mie îmi vine să-l strîng de gît. Nici nu ştiţi ce greu mă stăpînesc. Acelaşi lucru se întîmplă şi cînd vine proprietarul după chirie. Devin extrem de nervos, mă sufoc de furie!
Medicul mi-a examinat ochii, mi-a ascultat inima, mi-a ciocănit genunchii, mi-a pipăit buzunarele (procedează atît de isteţ, încît pacientul e convins că îi palpează stomacul), m-a forţat să-i arăt limba şi, după cîteva minute de meditaţie, mi-a spus:
— Într-adevăr, eşti bolnav. Va trebui să te hrăneşti cu mîncăruri uşoare... Şi — atenţie! — n-ai voie să te enervezi, n-ai voie să te gîndeşti la nimic!
Am plecat de la medic foarte mulţumit. Voi respecta dieta, mă voi feri de emoţii şi, în mod categoric, n-am să mă mai gîndesc la nimic. Dar cum să nu mă gîndesc la nimic cînd trebuie să scriu tot felul de articole şi schiţe la gazetă? Doar din asta trăiesc! E drept că la noi sînt mulţi condeieri care scriu fără să gîndească, dar rubrica mea e prea delicată ca s-o scriu fără să-mi pun mintea la contribuţie. Singura soluţie ar fi să părăsesc redacţia şi să-mi caut un post la o instituţie de stat.
În scurt timp am început acea lungă călătorie pe care o întreprind la noi toţi cei care umblă după posturi de funcţionari la stat. De la minister la minister, de la o sală de aşteptare la altă sală de aşteptare... M-am aprovizionat cu zeci de timbre, cu topuri întregi de hîrtie, scriind cereri peste cereri. Ba mă ofeream să fiu poştaş, ba vameş, ba diplomat sau poliţist, mă rog, fel de fel de posturi de genul acesta, în care omul poate trăi liniştit fără să se gîndească la nimic. Într-o zi, cer audienţă la un ministru, iar el mă primeşte cum e obiceiul în lumea largă: stînd în fotoliu şi fumînd liniştit o ţigară:
— Ce doreşti? mă întreabă cu indiferenţă.
— Un loc de muncă în departamentul dv.
— Şi la care direcţie, mă rog?
— Oh, domnule ministru, mi-e indiferent! Ştiu precis că în întregul departament se lucrează fără ca omul să gîndească, or asta se poate realiza în orice direcţie, nu?
— Te înşeli, domnule! m-a contrazis ministrul.
Şi mi-a explicat în ce constă specificul ministerului, varietatea activităţilor şi că, oricît de puţin, salariaţii lui sînt, totuşi, obligaţi să gîndească. Ceilalţi miniştri la care am fost în audienţă mi-au spus acelaşi lucru despre departamentele lor şi despre obligaţia angajaţilor de-a gîndi, cît de cît, măcar o oră pe zi.
Disperat, m-am dus din nou la medic, relatîndu-i ce mi-au spus conducătorii ministerelor despre obligaţia angajaţilor de-a gîndi, fie chiar şi în proporţie redusă.
— Miniştrii n-au fost sinceri cu dumneata, mi-a spus medicul. Există multe posturi în ţara noastră în care omul poate să lucreze fără să gîndească. Acestea sînt chiar posturile ocupate de miniştri.
— Da, aşa este! am tresărit eu, lovindu-mă cu palma peste frunte. Cum de nu mi-am dat seama?!
De-atunci, aştept mereu. Poate rămîne liber vreun post de ministru şi-n felul acesta mă vindec de nervi pentru totdeauna.
Traducere de T. Holban
(Perpetuum comic ’82, pag. 22)