Ce Kafka, dom’le?

        Acum este ora 2 şi 45 de minute. Mapamondul doarme, în funcţie de fusul orar, or mai fi şi treji ca mine, dar ei sînt la lucru, fiindcă-i soarele sus. Aici e lună plină, se vede bine, e linişte, adineaori a trecut pe sub fereastră un folclorist amator care cînta „Îmi dăduşi amendă mare/ ruginiţi-ar fluierul". Eu stau în costumul cel nou şi încerc să suflu în lumînare.
        Ieri a fost ziua mea de naştere. Totul a mers strună, copiii au fost de o cuminţenie care ne-a pus pe gînduri, dar după o veghe încordată de cîteva ore am ajuns la convingerea că mă respectă şi nu plănuiesc nimic împotriva adulţilor care le-au dat numele şi se îngrijesc de existenţa lor.
        Momentul de vîrf al serii a fost un tort mare, adus cu tot fastul. Copiii au rămas cu linguriţele în aer şi tot aşa sînt şi acum, dar dorm, din fericire pentru ei.
        Aşa cum se obişnuieşte, avea înfipte lumînări în el, cîţi ani împlineam, atîtea lumînări. Numărul lor nu contează, nu asta discutăm acum, cîţi ani am eu, să-mi fie de bine, cîţi oi mai avea este o treabă a Celui de sus. Nu mă mir că am ajuns la percepte neateiste, nu se miră nimeni la ora asta, fiindcă toţi dorm. Eu, însă, nu pot şi nu vreau să-mi permit luxul ăsta, pe mine orice abatere de la logică mă scoate din pepeni, atunci cînd sînt într-o bostănărie, îmi sare muştarul dacă mănînc aşa ceva în clipa cînd îmi sare — eu sînt copilul adoptiv al logicii, întelegeţi?


        După ce tortul a fost pus pe masă, am suflat în lumînări; s-au stins întîi 10. Am mai suflat o dată, încă 10. Au suflat şi copiii în frişcă, s-au mai dus 10 şi glazura, nevastă-mea a mîntuit două. Mai rămăsese una şi m-am grăbit s-o sting. Nu s-a stins. Dar am suflat. Nimic. Ne-am uitat unii la alţii, rîzînd cu poftă, apoi ne-am uitat la cumnatu-meu Beniamin care nici n-a roşit, e clar că nu pusese nimic la cale. Ferm şi demn, am umezit degetele şi am strîns capul lumînării. Am reuşit să mă ard la buricele degetelor, dar flacăra stătea la fel de ţeapănă, în sus.
        Tata a încercat şi el, s-a ars, numai că, spre deosebire de mine, a şi înjurat extrem de complicat, ceea ce i-a adus din partea copiilor un ropot de aplauze, iar copiilor, din partea noastră, un ropot de palme. În starea de nervi în care ne aflam era explicabil. Am aprins toţi cîte-o ţigară.
        — Se autoaprinde de la oxigen, a mormăit tata.
        — Să-i luăm oxigenul, bată-l bioxidul de carbon! a sărit frate meu la tort şi dus a fost cu el în baie. A dat drumul la apă în vană şi a scufundat tortul.
        Cumnată-mea, Blajina, a vrut să ştie:
        — Mă, costume de baie aveţi pentru toţi, că n-om mînca tortă cu hainele bune pe noi!
        Am scos tortul, mai greu cu vreo 3 kilograme. Nu poate fi descris, dar lumînarea ardea pe el. Iar am aprins ţigări şi ne uitarăm cum arde lumînarea. Femeile au dus tortul în bucătărie şi l-au acoperit cu nişte feţe de masă. Incendiul a fost înăbuşit la timp. Beniamin dînd de duşcă un păhărel de ţuică de 250 de grame:
        — Dacă-l prind pe ăla de ne-a făcut figura îi vîr lumînarea în... A tăcut, deoarece copiii deveniră foarte atenţi la ceea ce intenţiona să zică Beniamin. Cînd a bătut de 12, tata s-a dus la culcare, l-a luat şi pe unul dintre nepoţi cu el, inclusiv lumînarea. Spunea că aşa-i mai romantic. Ăla mic a adus lumînarea înapoi, bineînţeles tot arzînd. Rînd pe rînd, s-au dus cu toţii la culcare. Am rămas eu cu lumînarea, pe care am reînfipt-o în tort, doar nu era să fac pe sfeşnicul toată noaptea. Acum, se crapă de ziuă. Mă uit la lumînare, eu fiul adoptiv al logicii, nepotul demitizării şi demistificării, vărul de-al doilea al analizei şi sintezei, unchiul paradoxului logic şi aşteptat să pogoare la mine în casă un sfînt profilat pe fapte bune. Ce Kafka, dom’le, hai la mine acasă să vezi cum arde lumînarea. Nu mai vreau să se stingă, las-o să ardă, de ce să nu ardă?

(Perpetuum comic ’82, pag. 238)