Braconajul

        O bancă în parcul spitalului. Un bărbat îmbrăcat într-un halat alb, o femeie într-o rochie de birou. Ea cu o ceaşcă de cafea în mînă, el cu un ziar.
        Ea (uitîndu-se în ceaşcă): Ce de figuri! Uite şi un iepure cum fuge spre inima ceştii.
        El (respirînd adînc): Altădată să faci cu esenţă de rom, iese mai bună.
        Ea (neatentă): Carnea de iepure obişnuiesc să o fac numai cu vin.
        El (urmărind aburul respiraţiei): Cafeaua, nu carnea (tresare la ceva anume) Ce ţi-e şi cu animaleie astea. (Închide ochii savurînd) Astă-noapte am fost la vînătoare. Am împuşcat un urs, dar cînd să-l iau în spate, o umbră a ţîşnit din blană. Mă duc după dihanie, ea fuga şi eu fuga, ochesc şi trag. Îl omor. Mă apropii de mortăciune şi ce să vezi, stupoare, auzi tu, mă asculţi? Fugarul era colegul meu. Îl împuşcasem. Am văzut apoi o vulpe de toată frumuseţea, am vrut să trag, dar imediat a ţîşnit un iepure fricos de undeva şi m-a speriat, am vrut şi acum să trag dar mă fulgerase o spaimă rece că aş putea să-l împuşc pe cutare sau pe cutare coleg sau prieten care...
        Ea (entuziasmată fals, dar curioasă): Braconierule! Şi apoi, ei, zi...
        El (derutat): Cum apoi? Păi m-am trezit din somn, lac de sudoare. Ce ştiu eu cine se ascundea în blana acestor dihănii?...
        Ea (dezumflîndu-se): Eh, şi tu de colo!
        El (răsfoieşte ziarul. Respiră adînc): Nu mai fuma, dragă, pe vremea asta. Tutunul face rău la plămîni.
        Ea (absentă): Am aflat şi eu de la o prietenă. Vicuţa, aia cu ochelari... După ce-şi termină de băut cafeaua cu rom şi de fumat ţigara, dintre acelea superlong şi cu stemă regală, o apucă o tuse... (rîde afectată)
        Ei (neglijent): Scrie aici în ziar. Tu-tu-nul...
        Ea (în continuare afectată): Cînd o apucă tusea, face ca o pisicuţă (tuşeşte).


        El (uşor iritat, dar binevoitor): Articolul ziarului: Tu-tu-nul...
        Ea (tuşeşte în ritmul silabisirii)
        El (citeşte. Se concentrează asupra unui articol. Uşurat, bate cu mîna în ziar): Ia te uită! Victima de astă-noapte, colegul meu.
        Ea (cu privirea în ceaşcă): A înviat, a scăpat săracu’?
        El (uşor iritat): Ce să scape, dragă? Pînă la urmă tot l-au prins...
        Ea (vag curioasă): Cine, care vînător?
        El (iritat): Cum cine? Cei de la oficiu! Pe la unşpe! A furat medicamente din contul gratuit.
        Ea (stinge ţigara în fundul ceştii de cafea): Ce vorbeşti? Ce făceam alaltăieri pe la unşpe?
        El:?!
        Ea (Semnificativ. Urmărindu-şi gîndurile în memorie): Ba nu! Eram în pauza de masă şi directorul m-a rugat să-i bat un raport la maşina de scris.
        El (rezumativ, distrat): Deci alaltăieri cînd tu în pauza de masă băteai un director la raport, colegul meu a fost furat de medicamente şi l-au descoperit cei de la oficiu... (bolboroseşte savant în continuare pentru sine, apoi reluă cu glas tare) Cîte lucruri se pot întîmpla în aceeaşi secundă... (se uită la ceas) Fantastic ce mai trece timpul ăsta!
        Dintr-un pavilion al spitalului se aud plînsete de copii.
        O VOCE: Doctore, vină repede, ai o urgenţă medicală!
        El (foarte iritat): Îngrozitori bolnavi! Nu poţi avea nici o activitate intelectuală în spitalul ăsta! De ce plîng? Şi de ce tocmai acum, fir-ar să fie, cînd discuţia noastră a devenit atît de palpitantă?!

(Perpetuum comic ’82, pag. 182)