— Tată, mai gîndeşte-te. Dacă ţii cît de cît la fericirea mea..
— Nu! Am spus nu şi nu rămîne!
— Înseamnă că nu ţi-e milă de mine... Nu ţi-e milă deloc! repetă ea printre sughiţuri.
— Milă?! se miră tatăl. Cum poţi să vorbeşti de milă, cînd nu-ţi lipseşte nimic, cînd m-am zbătut, am luptat, m-am sacrificat...
— Dar îl iubesc, tată...
— N-ai să te măriţi cu el în ruptul capului! se arătă acesta neînduplecat.
Fata îşi ridică spre el ochii plini de lacrimi:
— De ce? E un băiat frumos, inteligent, serios... Abia a ieşit inginer.
Tatăl puse ceaşca de cafea pe masă şi îşi privi fiica pe sub sprîncene.
— Lasă, că or mai fi şi alţi băieţi pe lume la fel de frumoşi, de deştepţi şi de ingineri.
Fata clătină energic din cap:
— Eu îl vreau numai pe el! Are şi maşină.
— Şi noi avem! îi aminti tatăl.
— Are şi apartament cu două camere.
— Noi avem cu patru.
— Are o mătuşă de optzeci de ani care i-a promis că dacă...
— Şi noi avem. Ia mai lasă-mă-n pace! se înfurie tatăl de-a binelea. Ce-mi tot dai zor cu individul ăsta? Nu îl accept de ginere, înţelegi? Nu-l accept şi gata!
— De ce? insistă fata. Fă-mă să înţeleg.
Şeful raionului „mezeluri şi lactate" al magazinului Central se ridică în picioare şi rosti cu solemnitate, supremul argument:
— Păi, ce-şi închipuie dumnealui? Ce-şi închipuie, că o să-mi dau fata după odrasla unui pîrlit de profesor universitar?! O fi el deştept, dar nici eu nu-s prost!
(Perpetuum comic ’82, pag. 57)
