— Tovarăşi, izbucneşte el furios, al dracului să fiu dacă nu voi fi scurt!
— Scurt pe dracu, aruncă Grigore Neculaua, care nu-l suferă pe Prişetean, orice ar zice acesta, el nu e de acord, pleznind cartea de bancă, lîngă celelalte, înfruntîndu-l vesel: Gata, te-am băgat în fasole! Dumitru Chetroiu, un ins molcom, cu o bască de pictor modernist, stă o clipă pe gînduri. — Ce faci, strigă, la fel de vesel ca înainte, Grigore Neculaua, dă cărţile mai departe, doar n-o să-l asculţi pe tîmpitul ăsta! Cărţile sînt ferfeniţă, mînjite cu creion chimic şi rupte pe la colţuri. În urmă cu o săptămînă, la un tabinet decisiv de pe banca din faţa sediului, la care asistase, cîteva minute, şi Vasile Tacu, preşedintele CAP-ului, în trecere pe acolo cu şareta, Grigore Neculaua s-a pronunţat ferm că el cîştigă partida să ştie că înghite cărţile, nu alta. Abia i le-au putut smulge din gură ceilalţi, speriaţi că nu vor mai avea cu ce să joace. Adusese unul dintre ei, de la Floreşti, nişte cărţi nou-nouţe, dar, după cîteva minute de joc, se întorseseră la celelalte, vechi, care erau, unsuroase şi rupte pe la colţuri, mult mai apropiate, mult mai înţelegătoare cu ei cînd greşeau. Călare pe bancă, Grigore Neculaua joacă tabinet, crănţănind seminţe şi scuipînd cojile într-un ritm năucitor, cum numai el ştie s-o facă în tot satul, spre admiraţia cîtorva inşi adunaţi în jur, care urmăresc partida cu îngîndurare. Dealtfel, toată sala e un uriaş bătut din buze, un crănşănit mărunt şi nervos.
— Are ochi albaştri, seamănă cu tac-su, bodogăne Ion Purdel, un bătrînel sfrijit, tuns scurt, soldăţeşte, alb de praf din cap pînă-n picioare. Stă pitit lîngă sobă şi, ori de cîte ori trece vreun camion, făcînd să tremure uşor întreaga clădire a căminului cultural, prin spărtura de lîngă horn îi curge în cap, implacabil, tot praful din pod. Ion Purdel a intrat în CAP din greşeală: fusese vorba de băiatul lui, Ion Purdel, care făcuse cerere sperînd să scape de o delapidare. Cei din consiliu încurcaseră numele, dar, cînd îşi dădură seama, li se făcuse lehamite să le mai descurce. Totuşi, moşul nu s-a supărat. Vine la toate adunările generale, nu-i scapă nici una, adus de mînă de fiică-sa, Tişa, care se teme ca nu cumva, încîntat de aplauze, bătrînul să n-o ia razna. O pionieră din faţă, întîia oară la o adunare generală (a trimis-o maică-sa în locul ei, să vadă cînd se dă lichidarea că ea are treabă, trebuie să pună la fiert nişte prune pentru magiun) şi, de aceea, extrem de încîntată, se răsuceşte spre Ion Purdel, strălucind toată de politeţe: Cu cine spuneai că seamănă, bunicule? Moşul îi întoarce spatele şi pîrţîie duşmănos. Cu cine spuneai că seamănă? insistă pioniera, toată numai entuziasm. De pe banca vecină, un tînăr gălbejit, stînd posomorît cu urechea lipită de un tranzistor, ale cărui baterii, legate pe dinafară cu o jartieră, par nişte gîlci, îi aruncă fetei o privire ucigătoare.
— Unde şi-a pierdut boala asta zgarda? se întreabă gînditor paznicul Dumitru Carabă, venit la şedinţă cu dulama lui miţoasă, căzîndu-i privirile pe gîtul cîinelui tolănit la picioare, un dulău uriaş, ars pe burtă de cînd Iordache, băiatul lui Dumitru, s-a întors din armată cu ideea de a face din el un cîine pompier. Apropiindu-se tiptil, tiptil şi abia stăpînindu-şi rîsul, cîţiva inşi trag cîinele de coadă, după care se pitesc în spatele băncilor. Cîinele sare în sus, hămăind puternic, către prezidiu. Cei din spatele băncilor se prăpădesc de rîs.
— Aici n-ai dreptate, trebuie să te contrazic, îl contrazice de unul singur pe vorbitor un ins de lîngă uşă, cu o şapcă de piele, fără să-şi întrerupă lucrul. Se chinuie să prindă cu patentul o blestemată de piuliţă dintr-o cutie în care şi-a vîrît mîna pînă la cot. E Pavel Dumbravă, electricianul consiliului popular, care repară difuzorul din camera vecină, camera de oaspeţi a consiliului, şi, atras de gălăgie, a intrat pentru o clipă să vadă ce cunoscuţi sînt prin sală şi să mai schimbe o vorbă cu ei. Dealtfel, nu peste mult timp, reuşind să scoată piuliţa, va ieşi din sală cu mers tîrşit, de om copleşit de înţelepciune, arzîndu-i o gulie unui băieţaş desculţ, într-o cămăşuţă murdară, care vrea să ştie dacă va fi film diseară.
Spre deosebire de alte dăţi cînd, din cauza căldurii, abia rezista pînă la jumătatea şedinţei, Dumitru Prişetean ascultase acum cu atenţie pe cei dinaintea lui, notîndu-şi sîrguincios unele gînduri ivite pe parcurs şi, în timp ce aceştia se întrerupeau prosteşte, în timp ce Maria Lovin se hlizea de parcă o gîdila cineva, în timp ce Iordache Lăluci, om la locul lui dealtfel, grohăia acolo, în spate, făcînd pe porcul, în mintea lui se născuse o întrebare. Înainte de a o anunţa şi celorlalţi, Dumitru Prişetean îşi trage din buzunar o batistă cînepie, cu buline albe, o scutură puternic deasupra celor din faţa sa, apoi îşi şterge ceafa îndîrjit, gospodăreşte. — De fapt, tovarăşi, ce-am fi fost noi fără marea unire a pămînturilor? Luaţi pe neaşteptate, cei din primele rînduri dau din colţ în colţ. Pe Vasile Moisă, asupra căruia se îndreaptă, ameninţător, degetul lui Dumitru Prişetean, îl trec brusc sudorile. Entuziasmat de întrebare, Ghiţă Matache îşi dă pălăria pe ceafă. Cu un fîşîit subversiv, pălăria se rostogoleşte în poalele profesoarei Adina Ghiniţă care se sperie atît de tare, încît simte o zvîcnitură în burtă.
— Doamne, îşi şopteşte ea galbenă la faţă, toată numai o apă, am rămas gravidă!
— Am mai spus-o şi o mai spun, răcneşte de unul singur, roşu la faţă, Grigore Bobeică, rătăcind întruna prin sală, luînd-o printre rîndurile de bănci, ocolind prin spatele prezidiului şi întorcîndu-se prin spaţiul dintre bănci şi perete în fundul sălii unde, aşezaţi turceşte pe duşumele, doi inşi joacă şah, asistaţi cu gravitate de alţi cîţiva. E desculţ, un crac al pantalonului i s-a rupt şi-i atîrnă ca o zdreanţă. N-am nici o vină că s-a spart paharul. (Convingător) Nea Tache a zis: Ia să văd, ai curaj să-l spargi în dinţi? (Strălucind de mîndrie) Şi l-am spart! Ce credea el, că-i merge cu mine?! (Relatînd) — I-am zis: Băi, nea Tache, nea Tăchiţilă. (Fulgerat de o idee, rîde ha, ha, ha). Tăchiţilă! (Îndreptîndu-se sigur, hotărît, spre şoferul instructorului de la judeţ, care o caută pe ţaţa Maricica, femeia de serviciu, să-i ceară cheia de la camera oficială). Să presupunem că pe dumneavoastră vă cheamă Tăchiţilă (dar celălalt nu vrea să presupună. Convingîndu-se că ţaţa Maricica nu-i în sală, iese făcînd cu ochiul, în trecere, unei fetişcane, care asudă toată de ruşine. În urma lui, Grigore Bobeică începe să plîngă).
— Nu, n-o să mai dureze mult, îi zice Nicolae Scocîlcă fratelui său, Stănică. Acesta a terminat de dat jos din camion totul: mese, scaune, farfurii şi pahare înfăşurate în ziare, un cazan de sarmale încă fierbinţi, o oală cu ciorbă aburindă şi-l întreabă acum pe frate-su dacă poate să le ducă deja în sală. Sînt Nicolae şi Stănică Scocîlcă, ţărani individuali din Vintileasa Deal, care au închiriat sala căminului cultural pentru nunta surorii lor mai mici, Paraschiva, cu un inginer electromecanic din Floreşti. Acum aşteaptă neliniştiţi şi furioşi în curtea din faţa căminului cultural: li s-a spus că adunarea generală a CAP o să se termine repede, dar uite că se lungeşte şi ei sînt îngrijoraţi că nu vor avea timp să instaleze totul pînă la ora 7, cînd trebuie să înceapă nunta.
— Nu ştiţi pe unde e al meu? — întreabă pe cei din prezidiu Fiţa Hălălaie, care tocmai acum s-a întors de la Floreşti cu maşina de 4 şi a intrat să vadă dacă bărbatu-su nu-i aici. A ieşit, e pe afară, îi răspunde din prezidiu preşedintele Vasile Tacu, cătînd către locul unde, cîteva minute mai înainte, Culai Hălălaie se chinuia să-l lege de scaun, cu o sfoară, pe Iordache Cîmpureanu, o matahală de om care aţipise în hărmălaia din jur. Într-adevăr, Culai Hălălaie e pe afară, în curtea din faţa căminului cultural, dîndu-şi cu părerea la cumpărarea unui cal.
— Nu, bă, nu pălărie, abia îşi poate stăpîni rîsul Ilie Geamaru din prezidiu, înşurubîndu-şi în tîmplă arătătorul, să-i fie clar lui Tache Banu, cu care stă de vorbă prin semne încă de la începutul adunării generale, de cînd cei aleşi în prezidiu fuseseră invitaţi să ia loc la masa de pe scenă, că s-a tîmpit de-a binelea, odată ce înţelege pălărie în loc de gospodărie. Dealtfel, de cînd a luat loc pe scaun, între preşedintele Vasile Tacu şi nea Mihalcea, Ilie Geamaru moare de rîs la gîndul că face parte din prezidiu şi că trebuie să stea acolo, deasupra sălii, de unde poate vedea că Guriţă Purdel e descheiat la prohab.
Pe şosea trece, ca o caradaşcă, un tractor tîrînd după el o remorcă în care se află, răguşit de atîta cîntat şi chiuit, corul căminului cultural, care merge la festivalul „Plaiuri floreştene" de la Floreşti. Cînd remorca ajunge prin faţa căminului, Mitiţă Banu, legat la gît cu baticul solistei de muzică populară, îl zăreşte în prezidiu, prin fereastra larg deschisă, pe Nea Mihalcea. Acesta, mîndru de faptul că a fost ales în prezidiu, dar şi oarecum nedumerit pentru că nu ştie precis ce trebuie să facă cel ales în prezidiu cu unanimitate de voturi, stă ţeapăn, fără să zîmbească, notîndu-şi din cînd în cînd pe o coală de hîrtie, cum a văzut el la televizor că fac cei aleşi în prezidiu. Bucuros că-l vede, Mitiţă Banu băte cu picioarele în podelele remorcii, dă să sară peste oblon, să se arunce cu capul în jos, şi chiar ar face-o dacă nu l-ar ţine ceilalţi, şi, în cele din urmă, sugrumat de veselie, băgă capul pe fereastra căminului şi, ducînd mîinile pîlnie la gură, strigă cît îl ţin puterile: nasometru, nasometru!
— Ssst! intervine supărat Florică Zlota, un ins înalt, cu două capete deasupra celorlalţi, şi, din cauza asta, avînd tot timpul un aer stingherit, de parcă s-ar întreba ce caut eu aici, deasupra celorlalţi, linişte, ce dracu, doar vorbeşte un om nu un... Cei din jur izbucnesc în rîs şi mihohotesc ca să-l întărîte. Pitindu-se în spatele lui, unul îi trage scaunul de sub el.
Cu biciul subsuoară, Dumitru Strătulă păşeşte în sală misterios. În timp ce se ducea la cişmea să spele caii (e căruţaş la CAP), un băieţaş tuns chilug, dintre cei ce se joacă trîntind cu putere uşa sălii de şedinţă şi apoi zbughind-o la fugă, ţipînd, strigase în urma lui: Nene, vezi că şi s-a dezumflat roata, după care o ştersese năuntru. Lăsînd caii în drum, Dumitru Strătulă intrase după el, hotărît să-l prindă şi să-i ardă o gulie. N-apucă să facă vreo cîţiva paşi în căutarea mucosului, ascuns probabil sub vreo bancă din fundul sălii, că-l şi zăreşte în prezdiu pe Vasile Tacu, văru-său. Făcînd cu ochiul către ceilalţi, se îndreaptă spre el.
— Ce dracu faceţi? se răsteşte Dumitru Prişetean pe deasupra hohotelor stîrnite de scălămbăiellle lui Florică Zlota, care se ridică abia după cîteva minute, zicînd la început că el acolo rămîne, pe podele, pînă vine cineva din prezidiu să-i dea o mînă de ajutor, apoi se scutură de praf pe turul pantalonilor cu atîta putere, încît toţi cei din jur încep să tuşească şi, în sfîrşit, aşezîndu-se la loc, ridică mîna să supună adunării sancţionarea cu vot de blam cu avertisment a celui care i-a tras scaunul de sub fund. — Vă invit respectuos să nu fiţi porci, face Dumitru Prişetean cînd hărmălaia se mai potoleşte ostenită şi ea. Apoi, ţinîndu-şi în continuare mîinile la piept, se dă la cei din sală. Unuia, care nechează ca un armăsar, îi arată pumnul. Pe un altul îl înjură de mamă, deşi acela e dintre cei mai liniştiţi. — Dacă nu se face linişte, nebunul ăsta e în stare să se ia la bătaie cu toată sala, socoteşte îngrijorat preşedintele Vasile Tacu şi ciocăne cu creionul în carafa de pe masă. Brusc, se face o tăcere deplină. Toată lumea se întoarce, gravă, către prezidiu. Ei drăcie, ce i-o fi apucat? — îşi şopteşte, neliniştit, preşedintele. Ei, drăcie, ce-o fi cu ei? — dă să se întrebe din nou, dar nu mai apucă: două labe mari, asudate, i se lipesc de ochi: Cu-cu, ghici cine e? — aude el vocea veselă a lui Dumitru Strătulă, văru-su.
În acest moment, sala se prăbuşeşte într-un rîs colosal, definitiv. Văleu, nu mai pot, strigă o femeie, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, criminalilor, lepăd copilul! De atîta rîs, doi de lîngă ea nu mai reuşesc decît să horcăie. Un ins în galoşi bate cu pumnul în perete zicînd întruna, e bună, e foarte bună, fără să-şi dea seama că deasupra lui cuiul, de care atîrnă un tablou de cîţiva metri, iese încetul cu încetul din perete. Cîteva clipe mai tîrziu, cînd tabloul îi va cădea pe grumaz cu putere, asemenea unei ghilotine, prăbuşit pe podele, insul în galoşi are deja spume la gură de atîta rîs. Cocoţaţi pe o bancă, cîţiva inşi şi-au ridicat poalele hainelor, ca şi cum ar vrea să treacă un pîrîu şi, răsucindu-se într-o parte în alta, cotcodăcesc voioşi. Hă, hă, hă, face unul din fundul sălii, amuţind brusc, ţinînd rîsul în el cîteva clipe, după care îl dă drumul. Un ins înalt, cu manşetele zdrenţuite, umblă pe sub bănci în patru labe, muşcînd femeile de picioare.
— Au, au, fac ele încîntate, unele îl înjură vesele, altele îl lovesc peste nas, ca pe un căţel. O fetişcană bondoacă nu mai are glas; dă mereu din picioare, mai tare sau mai încet, după cum ar trebui să rîdă. În culmea entuziasmului, unul îşi scoate pantoful şi-l aruncă cu putere în tavan, apoi îl prinde cu gura. Cocoţat pe bancă, dulăul lui Dumitru Carabă latră duşmănos la întreaga sală. Numai bătrînul Mihalache Taşcău umblă din om în om, strălucind de fericire şi întrebînd pe fiecare: ce-a zis? ce-a zis?
(Perpetuum comic ’82, pag. 164)
