Ca ţîrcovnicii, lungi arii.
În divizii neînfrînte,
Vin ţînţarii.
Un ţînţar e o sedilă
Ce cu trompele-i nătînge,
Fără nici un fel de milă
Suge sînge.
Că ar suge-i treabă veche
Dar te-apucă pandaxia
Cînd îţi piuie-n ureche
Simfonia.
Sari din somn, faci eschibiţii,
Furios îndrugi sudalme
Şi aiurea, ca smintiţii
Îţi dai palme.
Iar te-nţeapă şi iar scapă
Pînă ce începi galopul
Încercînd să-l dai grămadă
Cu prosopul.
Unii dau chiar cu izmana –
Sau, să-şi stîmpere istovul,
Dau, ca Creangă, pe Ozana,
Cu ceaslovul.
Cică-ar fi o alifie
Care parcă-i mai stîrpeşte,
Dar sînt sigur cum că mie
Nu-mi prieşte.
Alţii zic cum că alcoolul
(adică-te ţuica, vinul)
ar da în ţînţari pîrjolul
de-ţi faci plinul.
Ăsta-i leacul ce-mi convine!
Iar de-mi cîntă lăutarii
Fug ţînţarii dinspre mine,
Către tine,
Fug ţînţarii!
(Perpetuum comic ’85, pag. 12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu