— La mulţi ani, de Anul Nou! sau: La mulţi ani, de ziua ta, îngeraşule! spune nevasta care face daruri, neavînd încotro, la una din aceste două ocazii. Ia ghiceşte, ce dar ţi-am adus? continuă ea cu ochii scînteietori. Şi îndată, cu reproş: De două luni tot cutreier magazinele, căutînd ceva frumos pentru tine!
— Mulţumesc! spune soţul, stînjenit.
— Ştii, surîde ea cochet, mă hotărîsem pentru o şalupă...
— O şalupă? tresare el, speriat.
— Daa! Mare, frumoasă! Cu opt cabine, trei marinari şi un comandant. O ocazie! Dar ce frumuşei marinari!
— Vasăzică, o şalupă şi un echipaj?
— Da, dar pe urmă m-am răzgîndit. Un iaht atît de mare n-ar fi fost un dar distins.
Soţul respiră, uşurat. Soţia, continuă:
— Mi s-a părut prea mult. În chestie de cadouri, înainte de orice, trebuie să fii „şic". Aşa că m-am gîndit la o vilă...
— O vilă? strigă soţul. Apoi, încă sperînd: Prefabricată?
— Nu, nu, o vilă frumoasă, cu un hectar de parc. Îmi făceau şi reducere. Dar iarăşi m-am răzgîndit... Şi vila mi s-a părut prea mult. Aşa că m-am orientat spre un „spider"...
— Un „spider"? O maşină din acelea care... Oricum ar fi excesiv.
— Într-adevăr, eram pe cale să închei cumpărarea cînd, deodată, am avut şi eu senzaţia că un auto „spider" ar fi excesiv... Aşa că m-am gîndit la un tablou!
— Un tablou? Minunat!
— Da, un Sironi, sau un Guttuso, sau un Grosz, care...
— Fie şi un Grosz...
— Dar, tot aşa, cînd să mă hotărăsc, m-am răzgîndit.
— Pariez că ţi s-a părut prea mult.
— De unde ştii?
— Aşa, am ghicit.
— Atunci m-am gîndit cum ţi-ar sta cu un halat din păr de cămilă.
— Acum poate că ţi s-a părut prea puţin! remarcă soţul.
— Şi eu mi-am spus: nu! Halat din păr de cămilă, nu! Aşa că mi-am oprit ochii pe un pulover.
— De caşmir? întreabă timid soţul.
— Nu, de shetland. Şi totuşi, n-o să mă crezi: în timp ce mă tot chibzuiam, mi s-a părut prea mult şi puloverul.
— Cred. De-acum încolo cred tot ce-mi spui.
— Pe scurt, dragă, umblu eu ce umblu, mă gîndesc ce mă gîndesc, dar am rezolvat; uite, ţine aici şi multe urări de bine, scumpule!
Zicînd acestea, nevasta întinde mîna dreaptă către soţ. Acesta are într-un prim moment bănuiala că darul constă dintr-o caldă strîngere de mînă. Dar, uitîndu-se mai bine, vede că nevasta i-a întins un pacheţel minuscul. Îşi pune ochelarii, îl ia şi îl deschide.
— Ce-i aici? întreabă, după ce s-a uitat bine înăuntru.
— Ce să fie? O pereche de butoni de manşetă! spune nevasta, triumfătoare, surîzînd plină de afecţiune.
— O pereche? Dar văd aici un singur buton!
— Da, dragul meu. O pereche — ce vrei? — mi se părea prea mult.
Ştiţi cum se elimină o nevastă care face cadouri? Se împuşcă. Un singur glonţ de revolver. Unul singur. Două ar putea să pară prea mult.
Traducere de V. Roban
(Perpetuum comic ’83, pag. 144)
