Aşa s-a întîmplat că, încă înainte de cină, cînd eram la aperitive, a început un haz de pomină — anume că oricum învîrteam paharul cu lichior, mi se scurgea pe vestă, pînă cînd am înţeles că sub buza paharului, pe încrestătura cu care era ornat, există o găurică mică, mică, aproape invizibilă.
Apoi mi s-a oferit o ţigară, dar ţigara îmi aluneca mereu din mînă, întrucît era fixată în tabacheră. În sfîrşit, m-au servit cu o frumoasă ţigaretă egipteană, dar, de cum am luat-o între degete, ţigarea a început să guiţe. Am reuşit să aprind cea de a treia ţigară, dar pe la mijloc a explodat, împrăştiindu-şi scînteile peste tot.
La masă am fost foarte prudent; nu m-am atins de ceea ce mi se oferea, preferînd să mă servesc singur, direct din platou, marea taină rămînînd pe veci nedezlegată; oare pulpa de raţă, pregătită special pentru mine, era din cauciuc — sau dinamită? Oare plăcinta cu brînză, pe care aş fi apucat-o, nu s-ar fi transformat într-un furtun de pompieri?
Dar uite că la cafea n-am reuşit să fiu destul de vigilent... aşa că din frumoasa linguriţă de argint am rămas doar cu coada, pentru că partea de jos s-a topit şi a rămas în ceaşcă, spre marea bucurie a musafirilor.
Mi s-au cerut şi autografe şi, după ce am aruncat, cu un gest spectaculos, toate stilourile ce mi se ofereau, pretextînd fie că zgîrîie, fie că cerneala curge, am întins mîna după pisica de angora gîndind, în mod logic, că s-ar putea să scrie... Mai apoi am preferat un creion, al cărui vîrf s-a îndoit de îndată, întinzîndu-se pe hîrtie.
Pe urmă au venit „omule nu te supăra", cutia de scrisori ce răpăia ca o tobă, ceasul de buzunar care mi-a prins unghiile, un ceas cu cuc ce m-a stropit drept în obraz, briceagul care nu se deschide, portfelul ce nu se închide şi alte asemenea atenţii.
Într-adevăr, a fost o seară plină de haz, doar eu m-am dovedit cam bădăran pentru că, mai tîrziu, cînd gazdele mi-au prezentat copilaşul nou-născut şi mi l-au pus în braţe, l-am aruncat cît colo, bănuind, că, din scutece, poate ieşi vreun ac sau un piron. N-am sărutat mîna doamnei, aşteptîndu-mă ca mîna să-mi rămînă lipită de gură, iar ea a fugit, rîzînd, ca o şopîrlă, în timp ce eu încercam s-o prind de coadă...
În curînd, o să-i invit şi eu pe aceşti amabili amfitrioni. O să-i primesc cum se cuvine, după ce comand, la cea mai distinsă întreprindere de pompe funebre, un sicriu mic în care voi servi supa, o să-mi iau, cu lacrimi în ochi, un veşnic adio, înainte să înghită prima îmbucătură. Iar dacă nu reuşesc s-o înghită, voi plasa doi ciocli cerniţi în faţa casei şi, cu un fastuos car mortuar, îi transport la domiciliu, spunîndu-le că totul este din înţeleapta şi neîndurătoarea voinţă a Destinului, liniştit că de acum, niciodată, nu mă vor mai invita la cină.
În româneşte de MIHAI CRIŞAN
(Perpetuum comic ’85, pag. 234)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu