Draga Ania,
sper că n-o să Vă supăraţi că mă adresez dumneavoastră aşa, pentru că în pofida celor ce s-au întîmplat sau mai bine spus nu s-au întîmplat, dar trebuiau să se întîmple şi — îmi permit să Vă spun — se vor întîmpla, ceea ce depinde numai de dumneavoastră, scumpa mea Aniţa, în pofida acestora, dumneavoastră îmi sînteţi sau tu îmi eşti — îmi aduc aminte de acel „dumneavoastră" de gheaţă al tău, de acel „dumneavoastră" de la despărţire, draga mea Aniţa, pe care ni l-au impus alţii — tu îmi eşti, cum spuneam, tot timpul în gînduri, în pofida celor care, cum am mai spus, s-au întîmplat, adică nu s-au întîmplat.
totul începuse aşa frumos, cu lumînări, tu rn-ai aşteptat la uşă avînd în mînă un sfeşnic cu şase braţe, ca la Operă, iar eu am uitat imediat acea procesiune funebră de bătrîne în doliu, purtînd crizanteme şi lanterne, care coborau abătute de la etajul şase, cînd m-am gîndit pentru prima dată „oare nu-i ăsta un semn rău?", l-am uitat şi pe tînărul sălbatic care, cu un ziar aprins — ca torţă — în mînă, alerga pe scări în jos şi care, în acel iureş nebunesc, m-a răsturnat pe mine care, cu un chibrit de împrumut, ajunsesem deja la etajul al 13-lea, m-a dărîmat direct peste un cactus uriaş, plin de ţepi, pe care, cu atîta atenţie şi gingăşie, mi i-ai scos din mînă, scumpă Ania. Trebuie să li se spună locatarilor să nu mai ţină cactuşi pe palier!
Am pornit apoi în viteză, parcă aveam aripi, cum ar spune poetul, „la primul rendes-vous", scumpă Ania, în casa ta şi ajunsesem deja la etajul al 17-lea cînd a apărut ca din senin femeia aia cu o jordie în mînă cu care alunga probabil şobolanii sau mai ştiu eu ce şi care, intenţionat m-a pocnit peste ţurloaie, aşa încît, crezînd că mi-a rupt fluierul piciorului, am fost nevoit să mă aşez pe prima treaptă, pe întuneric, dar s-a dovedit că nu era treaptă ci un fel de terci de pîine înmuiată în lapte pentru pisică, drept care am sărit în picioare şi am început să urc plin de elan sus, tot mai sus, spre tine, scumpă Ania, fără să mai aprind chibrituri, vitejeşte prin întuneric şi m-am pocnit cu fruntea în zid la cotitură, cînd aproape că-mi atinsesem ţinta, şi atunci am scăpat din mînă trandafirul pe care Vi-l aduceam Ania, iar cînd am aprins chibritul am văzut că se rupsese bobocul de codiţă, stăteau separate — trupul lung şi ţepos de căpşorul roşu, rupt — şi a doua oară m-am gîndit „semn rău". Însă, am ajuns, fără necazuri mai mari, la etajul tău, al 19-lea, cînd am aprins ultimul chibrit pentru a verifica, aşa cum eram, cu fruntea sîngerîndă, cu pantalonii uzi de lapte, cu fluierul piciorului rupt, cu mîna plină de ţepi de cactus şi fără trandafir, dacă mă aflam în faţa uşii tale, Ania. De ce m-aţi lăsat, scumpa mea, să bat atît de mult la uşă? Trei uşi din vecini s-au deschis înaintea uşii dumneavoastră, iar bărbosul din apartamentul din dreapta s-a apropiat chiar de mine, cu un felinar în mînă, m-a luminat din cap pînă-n picioare, după care, fără nici un cuvînt, s-a retras în apartamentul lui.
Însă, indiferent de asta, m-ai aşteptat cu drag, Ania, şi de îndată ce ai închis uşa după fratele tău, eu am zburat către tine să te sărut, iar tu, cu sfeşnicul în mînă, m-ai îmbrăţişat şi, aplecînd din întîmplare sfeşnicul, ceara fierbinte mi s-a prelins pe ceafă, dar eu m-am văitat mai mult din pricina ţepilor de cactus, pe care tu ai început imediat să mi-i scoţi, unul cîte unul, cu un ac... Şi, aşa cum mi se pare acum, aceasta a fost cea mai frumoasă parte a acelei seri a noastre. Deoarece, atunci cînd m-ai invitat să mă aşez, eu ţi-am explicat ce s-a întîmplat cu pantalonii mei, tu ai spus: „Păi, dă-i jos!" ceea ce eu am şi făcut, după care tu ai vrut să mă mîngîi pe frunte, dar eu am ţipat de durere şi tu, apropiind sfeşnicul, ai înţeles totul, ai adus tifon şi vată şi mi-ai pansat capul, dulce Ania, iar eu ţi-am luat mînuţele dulci să le sărut, dar tu m-ai împins pe sofa, ghemuit, Ania, şi ai suflat în lumînare, iar eu, în sfîrşit, am putut să te ţin în braţe, însă tu, cu picioruşul, mi-ai lovit tare neplăcut fluierul piciorului, la care eu din nou m-am văitat. Am fost nevoit s-o fac, Ania, dar tu ai strigat: „Da’ acu’ ce dracu’ mai ai?" şi eu am început să-ţi explic, dar în acel moment cineva a descuiat uşa, iar tu mi-ai spus „ssşşş", dar era din nou fratele tău, furios, după cum am putut constata cînd a aprins chibritul, iar tu ai zbierat „ce cauţi tu aici?", la care frate-tu ţi-a răspuns „dar voi pe întuneric, a?", iar tu ai ţipat la mine „vă rog, colega, părăsiţi-ne!" „Dar, Aniciţo, scumpo", am spus, „eu?". „Dumneavoastră, dumneavoastră, duuumneaaavoaaastrăăă" aţi ţipat, draga mea cea mai dragă, iar apoi s-a stins chibritul. Iar eu, jignit, am ieşit prin întuneric, fără haină, fără şapcă, fără pantaloni, fără chibrituri. Şi am mai şi dărîmat ceva pe drum, ceva de sticlă, o lampă sau o vază, nu ştiu, Ania, draga mea unică, iar aceste rînduri le-am scris pentru a-mi cere scuze pentru paguba neintenţionată pe care V-am produs-o, scumpa mea.
Dacă puteţi în vreun fel să mă iertaţi, daţi-mi un semn, pentru că eu sufăr, al dumneavoastră supus şi îndrăgostit pînă peste urechi.
Mania
În româneşte de VERONICA ZAVU
(Perpetuum comic ’85, pag. 221)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu