,

Papirofobia

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Nu, vă rog, domnule doctor... Nu vreau nici o reţetă, nu-mi scoateţi fişa, nu notaţi nimic. Pentru că altfel plec.
        Aşa i-am spus psihiatrului, care părea că a înţeles rugămintea mea pentru că făcu să dispară imediat de pe birou formularele pentru reţete şi fişele, pregătindu-se să mă asculte. Atunci i-am vorbit.
        — Vi s-a mai prezentat vreun caz de papirofobie? Adică groaza de hîrtie. Ştiu că e un caz rar, dar ştiu, de asemenea, că pentru a mă ajuta trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră.
        Nu ştiu exact cînd a început. Dar prima reacţie, ceea ce putem numi prima traumă, am avut-o într-un bar cînd mi s-a adus nota de plată. Ştiam precis ceea ce consumasem: două chiftele a 1,50 peso chifteaua, deci, după Picatoste, am consumat de trei pesos. Şi pe acea blestemată notă scria 3,50 pesos. E adevărat că ospătarul mi-a spus că era o mică greşeală a casierului, dar nu m-am putut abţine şi m-am înfuriat.
        A doua zi m-am dus la magazin să fac cîteva cumpărături. Vînzătorul care m-a servit, pe măsură ce verifica fiecare articol ales, nota preţul pe o hîrtie, după care calcula, cu grijă, totalul. Am crezut că era bonul pe care trebuia să-l prezint la casă. Dar nu. El îmi dădu numai pachetul cu cumpărături. Cînd m-am dus să plătesc, casiera notă din nou pe o hîrtie fiecare articol în parte cu preţul respectiv şi apoi adună în timp ce în spatele meu se alertau vreo 20 de clienţi, făcîndu-mă să mă simt vinovat. Încasă banii şi îmi întinse de data aceasta un bon mai mic. Crezui că se terminase şi dădui să ies. Dar alt vînzător mă prinse pur şi simplu de guler şi-mi pretinse bonul de la casă. I l-am dat. Începu să verifice încet şi cu atenţie preţul fiecărui articol cumpărat, care era trecut pe bonul de la casă După aceea am plecat. Cînd parcursesem vreo 50 metri, am auzit că mă strigau insistent. M-am întors şi am primit primul bon cu suma totală care trebuia, ziceau ei, să rămînă la mine. Doctore, eu întotdeauna am fost un tip echilibrat, dar cînd l-am văzut pe vînzător cu bonul în mînă, am luat hîrtia şi am rupt-o bucăţele. Am început să cred că nu stau prea bine cu nervii.
        Pînă foarte de curînd, nu mă deranja ceea ce făcea vînzătoarea cînd mă duceam să cumpăr cîte un pui pentru regimul soacrei mele. Dar pornind de la experienţele pe care vi le-am povestit, a început să mă deranjeze că avea pe tejgheaua de marmoră trei carneţele de culori diferite şi o foaie de hîrtie în pătrăţele. Tot ceea ce cumpăram trebuia să noteze pe fiecare carneţel în parte şi, la sfîrşit, pe foaia în pătrăţele. Toate acestea cu o încetineală insuportabilă şi cu o faţă de savant interesat în descoperirile cele mai importante. Şi înainte de a-mi da puiul, făcu nişte semne cabalistice pe carneţele. Ieşind din magazin, am observat că aveam un tic nervos la ochiul stîng şi că îmi tremurau mîinile. Dar nu dădui faptului prea multă importanţă.
        Ziua următoare cînd m-am dus la servici cu legitimaţia şi ecusonul în piept, am suferit primul impact psihopatic. Mi s-a spus că, din ordinul serviciului personal, trebuia să scot un bilet de intrare la poartă. Un permis. Altă hîrtie. M-a durut foarte tare că portarul, care mă cunoştea de 20 de ani, m-a întrebat cum mă numesc, pentru a-mi completa permisul. I-am răspuns Tutancamon. Atunci, furios, mi-a spus că mă numesc Martinez, de la etajul V şi că el mă cunoaşte foarte bine. Cu toate acestea îmi ceru şi buletinul de identitate. Mi-a eliberat permisul. Am urcat şi am rămas opt ore lucrînd cu hîrtii. Aşa că, la plecare, am uitat permisul de intrare sus. Şi nu m-au lăsat să părăsesc întreprinderea. A trebuit să urc cinci etaje pe scări, pentru că liftierul îşi terminase serviciul, şi să semnez eu însumi că îmi dau voie să plec.
        Începînd din acel moment, am fost efectiv turbat. M-am gîndit că un clorodiazepoidol îmi va face bine şi m-am dus la farmacie. Farmacista, cu surîsul pe buze, îmi explică amabil că nu-mi poate vinde medicamentul, pentru că nu aveam reţetă. I-am cerut atunci un plic cu ceai de tei. Deschise un sertar, scoase o hîrtie, altă hîrtie, doctore! şi trecu preţul plicului cu ceai de tei pe care-l scăzu din totalul anterior şi puse cifra exactă a contravalorii pliculeţelor cu tei care rămîneau în inventar pînă la sosirea unui nou client, operaţie care a durat 10 minute.
        Ajuns aici, am simţit nevoia unor antinevralgice. I le-am cerut şi ea a repetat operaţia. S-a dus pînă la sertar, l-a deschis, a scos de-acolo o hîrtie şi a scăzut cele 20 de tablete pe care i le cerusem din totalul de 580 care apărea la sfîrşitul listei. Mai trecură alte 10 minute cu această operaţie. Se apropie de galantar, scoase un bloc, un bloc de hîrtie, doctore, şi notă pe el preţul pliculeţului cu tei şi a celor 20 de antinevralgice. Făcu totalul şi îmi spuse cît trebuie să plătesc, l-am dat fix pentru că mă avertizase că nu are mărunt şi i-am cerut apoi politicos doctore, ţi-o jur, să-mi împacheteze pastilele. Mi-a răspuns rîzînd:
        — Să le împachetez? Cu ce? Dacă n-avem hîrtie!

Traducere de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 248)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate