Mobilă nouă

        Exact în clipa cînd Stancio se pregătea să intre în biroul lui Penev şi să i-o spună verde în faţă: „Pînă cînd, tovarăşe director?", telefonul a sunat obligîndu-l să se întoarcă din drum şi să ridice receptorul.
        — Le-am cumpărat! se auzi vocea bucuroasă a Martei. Hai, vino repede, pentru că sînt grele.
        Şi în locul unei întrebări bărbăteşti, Stanciu se pomeni îngăduind cu umilinţă:
        — S-ar putea, tovarăşe director să plec azi mai devreme?... ştiţi, nevasta mea a cumpărat mobilă nouă şi trebuie s-o transportăm...
        Penev îi aruncă o privire severă, îl măsură de sus în jos, aşa cum fac deobicei şefii cînd subalternii lor vin cu asemenea solicitări, şi îi dădu drumul.
        Stancio schimbă cîteva tramvaie, înjură de cîteva ori, se enervă, vru să se oprească să bea o cafea sau măcar un pahar cu apă dar îşi iuţi pasul şi, în sfîrşit, ajunse. Marta şedea în faţa magazinului de mobile privindu-l pe şoferul camionetei cu o vădită simpatie. Stancio se aştepta să vadă un necioplit care, desigur, nu se sfieşte să îndruge soţiei sale tot felul de prostii. Dar se minună, uitînd şi de cafeaua nebăută şi de umilirea în faţa lui Penev, că şoferul era un tip bine, cu o fizionomie plăcută.
        — Haide să nu le pierdem... bolborosi Stancio către şofer.
        — Ce să nu pierdem? tresări acesta.
        — Astea... mobilele... transpiră Stancio pe cînd Marta, întorcîndu-şi distrată privirea spre staţia de tramvai... vru parcă să sublinieze că „nimic nu-i de făcut cu un astfel de prostănac."
        Şoferul, tacticos, nu mai spuse nimic, ci se urcă în cabină. Marta, luînd loc lîngă şofer, nu ezită să i-o reteze lui Stancio:
        — Tu treci în spate. Măcar aşa, poţi să le şi vezi.
        Mirosea piăcut a lemn, a clei şi a damasc: de sub ambalaje ieşeau diverse picioare sau colţuri de mobilă; lui Stancio i se făcu dor iarăşi de o cafea, dar îşi dădu seama că în curînd vor ajunge acasă.
        „Acasă, îşi spuse în gînd, de parcă asta se poate numi casă, un fel de pivniţă în care locuiesc cu Marta, căsătorit cu ea de 4 ani şi tot de atîţia ani aşteptînd un apartament promis de către consiliul popular..." Băiatul lor împlinise 3 ani, iar fetiţa din prima căsătorie a Martei se afla în grija părinţilor ei. „Da, tuturor le este destul de greu — şi acum, deodată, garnitura asta de mobilă... Colac peste pupăză... Pentru ce? suspină neajutorat Stancio. Înţeleg, dacă am avea apartamentul, dar aşa, ce naiba să facem cu mobila asta grea? Unde s-o punem?"
        Camioneta oprindu-se brusc, un scaun căzu în capul lui Stancio. Marta coborînd, îi explica, tot mai amabilă, nu ştiu ce şoferului.
        — Să vă ajut? spuse acesta.
        — O, nu-i nevoie! Le ducem şi singuri! rîse ştrengăreşte Marta. Nu doriţi o cafea?
        — „Ba, cum de nu?" se invioră Stancio, care se cam jena de şofer. De bani încă nu adusese vorba. Şi nici şoferul încă nu bănuia unde va fi dusă mobila.
        — Am ulcer, se scuză el politicos. Mai bine fără cafea.
        — Păcat că sînteţi în timpul programului, zîmbi Marta. V-aş fi oferit un whisky.
        „De unde whisky? se-ntrebă Stancio. Cînd am mai avut noi aşa ceva în casă?"
        Puneau ban pe ban, renunţase chiar şi la ţigări, iar cînd vedea că nu-i mai ajung banii îşi zicea cu tristeţe: „Sigur. Am terminat sociologia. Iată de ce nu-mi ajung banii." Fusese repartizat la o întreprindere unde făcea o grămadă de cercetări nefolositoare. Şi în nici un caz nu putea aspira la un salariu mai mare. Dar dacă ar fi să primească un apartament, oricît de mic, situaţia s-ar schimba cu totul. Băiatul lor, să fie sănătos, se joacă două etaje mai sus într-un apartament normal, obţinut prin moştenire legală, de o familie normală care are şi ea un băieţel. Cît despre fetiţa Martei, lui Stancio i se rupe inima gîndindu-se că e îngrijită de nişte bunici care, la rîndul lor, au nevoie să fie îngrijiţi de cineva.
        Şoferul şi Marta stăteau pe fotoliile cele noi, de-abia despachetate şi sporovăiau în voie.
        — Stancio, tovarăşul ne invită la vila sa, duminica viitoare.
        Stancio o fulgeră cu o privire atît de ucigătoare, încît şoferul se simţi obligat să explice:
        — Ce vilă? O baracă. De la soţia mea...
        „De la soţia ta, zbieră Stancio în gînd, ce dacă-i de la soţia ta? Ce dacă e o baracă? Principalul e că i se spune vilă. Dar eu pot să-i spun locuinţă, chichineţei în care stau?
        — E cam înghesuit aici, observă, prieteneşte, şoferul.
        — Într-adevăr, replică Marta, dar aşteptăm din zi în zi să primim o locuinţă.
        Stancio o privi cu luare aminte. Era frumoasă. Dar în sine nu putu decît să exclame: „Ce gîscă!"
        — Haideţi, să ducem canapeaua! propuse şoferul.
        — Nu, nu vă obosiţi. Dumneavoastră şi aşa aveţi mult de lucru îl respinse galeşă Marta.
        „Sigur că are de lucru, prostuţo, murmură în surdină Stancio. Ziua lui, spre deosebire de a mea sau a ta, e plină. El realizează ceva. Îşi vede roadele muncii. Eu studiez influenţa meteorologiei asupra productivităţii muncii, iar tu te ocupi de oale sparte." (Marta terminase istoria şi lucra la un muzeu).
        — N-am nici o treabă! spuse şoferul. Atît doar că mă judec cu frate-meu pentru o bucăţică de pămînt în regiunea Tîrnovo. Dacă m-ar ruga, i-aş da toată regiunea. Dar el, nu! Vrea judecată!
        — Astea-s timpurile, hotărî Stancio să-l lămurească pe şofer, de pe poziţii ştiinţifice. Societatea merge înainte, dar individul nu se poate rupe de rutina vieţii.
        Şi din nou se mustră în gînd: de ce oare i s-a acordat diploma aia, dacă nu-i în stare să spună ceva care să-i mîngîie şi să-i liniştească pe oameni? „Pentru că înainte de căsnicie eram burlac, iar ea divorţată. Şi într-o căsnicie bărbatul şi femeia trebuie să intre de pe poziţii egale."
        — Timpurile? îngînă şoferul, ce vină au timpurile în cearta dintre mine şi frate-meu?
Luă banii, le lăsă o chitanţă, îşi porni motorul.
        Canapeaua era mai lungă decît peretele chichineţei. Multă vreme se străduiseră, strivindu-şi zadarnic degetele, încercînd să-i găsească un loc. Şoferul plecase de mult, purtîndu-şi mîhnirea dintr-un colţ într-altul al oraşului.
        — Nu merge şi pace! recunoscu Marta, dărîmată de îndelunga sa luptă cu canapeaua. N-o să putem să mai închidem uşa. S-o scoatem afară, s-o învelim bine şi să aşteptăm pînă ne vor da un apartament.
        Tîrziu, în noapte, cărau cu atenţie canapeaua, punînd-o printre gunoaie, pe locul unde se va ridica un bloc.
        ...După un an, din toată mobila şi căsnicia lor nu mai rămăsese nici o amintire.

În româneşte de RALUCA TULBURE

(Perpetuum comic ’85, pag. 232)