Dialog între cai

Rezultatele concursului pentru premiul cel mare aparţin unor lucruri inexplicabile ce ar putea fi lămurite numai dacă ar putea să vorbească, vreodată, caii. 
                                (Dintr-un reportaj sportiv)

        — Ascultă, Belcio, îţi place chiar atît de mult să mergi cocoşat şi maimuţa aceea pestriţă să te lovească nemilos cu biciul?
        — Nu-mi pune întrebări prosteşti. Cernia. Aşa trebuie să fie!
        — De ce?
        — Pentru că sîntem datori să dăm ceea ce e mai bun în noi: inimă, muşchi, nervi. Deviza calului este: „Să luptăm şi să învingem!"
        — De ce trebuie să luptăm şi să învingem?
        — În primul rînd, pentru premiu şi, în al doilea rînd, pentru că aşa se cuvine.
        — Da, dar premiul nu-l căpătăm noi, ci proprietarul.
        — E adevărat, însă ce bine se simte atunci inima credincioasă a calului!
        — Şi cînd alergi, iar cele patru picioare încep să se strîmbe şi inima e gata să-ţi sară din piept, cum te simţi?
        — Atunci îmi spun: trebuie să rezist! Şi ca să rezist, cel care mă conduce intervine cu pintenii şi cu biciul.
        — Nu ţi-a trecut niciodată prin cap să arunci călăreţul jos, la pămînt?
        — Cum poţi să spui una ca asta? Trebuie să alergăm, pînă la ultima suflare, pentru proprietar şi jokeu!
        — Bravo, patrupedule! Se vede treaba că ai început să ai suflet de om.
        Belcio se îndepărtă supărat, strigînd în urmă:
        — Anarhistule!

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’82, pag. 143)